Oamenii nu vorbesc.
Oamenii doar tac.
Eu tac alaturi de tine pentru ca tacerea ta imi place.
Noi doi tacem unul langa altul pentru ca linistea ne place.
Singurul zgomot e al tastaturii,
Un zgomot surd de taste in surdina ce rasuna.
Dar noi doi tacem in continuare...
Inimile noastre tipa in timp ce noi doi tacem
Si daca am vorbi...
Am sparge linistea ca pe o sticla
Nu vrem cioburi si sange
Vrem doar liniste.
Mereu tastele vorbesc mai mult ca noi
Gurile noastre tac
Si linistea ne place
Scrisul tipa.
Si noi uitam sa mai vorbim
luni, 25 august 2014
vineri, 25 aprilie 2014
Dragoste și cărți. - Din ”cutiuța” cu minuni. -
Afară plouă.
Trist și sadic început. Nu-i așa, dragule? Înainte când ploua, cineva citea cu
mine, acum citesc singură.
duminică, 6 aprilie 2014
Lectie de viata
Oamenii invata lucruri frumoase de la alti oameni.
Zilele trecute, in statia de autobuz, cu doua colege. ”Lume multa. Oameni putini”. Caldura.
Langa grupuletul nostru erau doua fete, presupun ca de la noi din liceu, care discutau despre cele petrecute la scoala. O batranica tot ne dadea tarcoale. Inspira mila. Era garbovita, cu bagaje dupa ea, cu un batic batut de ani pe cap si imbracata destul de gros pentru vremea respectiva. Nu o mai vazusem niciodata si totusi, femeia asta era intruchiparea bunatatii. Dupa ce i-am mai analizat gesturile si infatisara, am vazut ca se aproprie increzatoare de cele doua fete de langa noi si ii intinde uneia o inghetata; o vafa de vanilie.
- Am auzit ca ii spuneai colegei tale sa-ti cumpere o inghetata. Uite inghetata ta!
Fata se uita speriata, putin scarbita de aspectul femeii. A stat putin, iar apoi a luat gustarea din mana batranei, multumindu-i. Batranica a plecat. Gestul mi s-a parut absolut impresionant. Sunt sigura ca femeia aia nu avea nici macar o bucata de paine in bagajele ei. Se citea saracia pe fata ei insa, bunatatea si seninatatea unei fete ridate si mancate de o forta necrutatoare ma uimit, ma frapat efectiv.
De multe ori cei ce nu au nimic au cel mai mult. Aparentele inseala de cele mai multe ori. Sub o infatisare atat de urata bate o inima mult mai calda si mai sensibila decat sub o frumusete plastica. Oamenii batrani se gandesc la copii. Oamenii batrani vor sa vada oamenii fericiti. Din asta traiesc ei. Asta ii tine pe ei in viata intr-o societate in care majoritatea nu-i baga in seama. Se hranesc cu zambete de adolescente, cu saruturi galese ale cuplurilor indragostite cu chiote de bucurie ale celor mici, cu zborul trecator al pasarilor, cu mieunatul pisicilor si cu seninatatea mamicilor.
”Dar tu eşti rău şi răneşti tot ce e în jurul tău. Nu-ţi pasă de nimeni şi de nimic, numai de tine. Calci totul în picioare şi te ascunzi în spatele unor ochi care ascund multe” ( www.tumblr.com )
Zilele trecute, in statia de autobuz, cu doua colege. ”Lume multa. Oameni putini”. Caldura.
Langa grupuletul nostru erau doua fete, presupun ca de la noi din liceu, care discutau despre cele petrecute la scoala. O batranica tot ne dadea tarcoale. Inspira mila. Era garbovita, cu bagaje dupa ea, cu un batic batut de ani pe cap si imbracata destul de gros pentru vremea respectiva. Nu o mai vazusem niciodata si totusi, femeia asta era intruchiparea bunatatii. Dupa ce i-am mai analizat gesturile si infatisara, am vazut ca se aproprie increzatoare de cele doua fete de langa noi si ii intinde uneia o inghetata; o vafa de vanilie.
- Am auzit ca ii spuneai colegei tale sa-ti cumpere o inghetata. Uite inghetata ta!
Fata se uita speriata, putin scarbita de aspectul femeii. A stat putin, iar apoi a luat gustarea din mana batranei, multumindu-i. Batranica a plecat. Gestul mi s-a parut absolut impresionant. Sunt sigura ca femeia aia nu avea nici macar o bucata de paine in bagajele ei. Se citea saracia pe fata ei insa, bunatatea si seninatatea unei fete ridate si mancate de o forta necrutatoare ma uimit, ma frapat efectiv.
De multe ori cei ce nu au nimic au cel mai mult. Aparentele inseala de cele mai multe ori. Sub o infatisare atat de urata bate o inima mult mai calda si mai sensibila decat sub o frumusete plastica. Oamenii batrani se gandesc la copii. Oamenii batrani vor sa vada oamenii fericiti. Din asta traiesc ei. Asta ii tine pe ei in viata intr-o societate in care majoritatea nu-i baga in seama. Se hranesc cu zambete de adolescente, cu saruturi galese ale cuplurilor indragostite cu chiote de bucurie ale celor mici, cu zborul trecator al pasarilor, cu mieunatul pisicilor si cu seninatatea mamicilor.
”Dar tu eşti rău şi răneşti tot ce e în jurul tău. Nu-ţi pasă de nimeni şi de nimic, numai de tine. Calci totul în picioare şi te ascunzi în spatele unor ochi care ascund multe” ( www.tumblr.com )
luni, 3 martie 2014
Decembrie.Vineri.13 - Part 2
Biblioteca era cel mai intim loc din tot campusul. Era destul de mare si de intortocheata. Cu siguranta cel mai linistit loc era in aripa de vest la cartile despre botanica. Foarte rar gaseai cate un ”botanist” pe acolo. Si apoi, mai era...locul nostru...fix langa rafturile cu reviste despre aeronautica. De ce l-am numit asa? Acolo era o canapea si o masa. Acolo s-au petrecut primele momente intime intre mine si ea.
Relatia noastra incepuse in paralel cu relatia pe care o aveam de 4 luni. O avusesem...nu o mai am...am pierdut-o. Ea ma placut. S-a tinut de mine. Era asa naiva, slaba, disponibila. Ma lasa sa-i framant carnea fara sa se impotriveasca numai cand aveam eu chef, timp, pofta de ea. Ma simteam in schimb mizerabil cand dupa ce ma satisfaceam trebuia sa sun acasa. Imi sculam fata din somn in fiecare seara. Mereu imi raspundea adormita sau adormea cu mine la telefon. Iti dai seama de ce ai avut atunci cand nu il mai ai. Imi lipseste vocea aia de copil adormit, putin innecata in tacere, putin neinteleasa, putin revoltata ca i-am tulburat somnul.
La inceputul lunii, cautam cateva informatii despre avioane, pentru un proiect la fizica. Ea m-a cautat si m-a gasit. Era imbracata civil, cu un tricou, blugi, un hanorac gri. Parul desprins, pe spate, putin ondulat la varfuri, ochii verzi, mici. A venit foarte hotarata in fata mea si mi-a spus:
- Cred ca ar trebui sa ma saruti!
- Cred ca ar trebui sa pleci.
- Eu sunt aici. Ea e acolo. Nu-mi pasa, doar saruta-ma.
Toata vointa mea a fost dictata de tonul ei. Asa de hotarata. Am venit ea la mine si m-a sarutat. Ardea de mine. Vrea sa fie ea unica. Nu o iubeam.Nici nu am iubit-o.
Mi-am varat mainile pe talia ei, in timp ce buzele noastre sangerau impreuna. Apoi i-am dus mana dreapta pe gat, iar ce stanga in parul ei rebel. Ea se juca cu mainile prin parul meu...la fel cu facea si...
Am stat asa cateva minute, dupa care i-am strapuns trupul voinic de un perete al bibliotecii. A oftat adanc. Lucrurile scapasera de sub control, asa ca am impins-o. Prima oara a crezut ca e joaca. S-a dat in spate muscandu-si buzele. Avea cateva suvite pe fata, prinse in nebunia noastra trecatoare. S-a aruncat iar in bratele mele. Am mai sarutat-o inca o data scurt si apoi am impins-o.
- Pleaca!
- Te am si te mai vreau!
- Esti proasta.
- M-ai sarutat. Saruti proaste. Si ea e tot proasta?
S-a intors si a plecat. Am ramas acolo. Vream sa-i spun cat de bine m-a facut sa am simt. Era stupida. Era doar...o distractie. Imi placea ca se lasa foarte usor, ba chiar se oferea. Era dispusa sa faca ce vream eu sa fac numai sa o inlocuiasca pe ea. Nu pot sa zic ca a reusit, doar ca poate din cauza ei, am pierdut ceva...
Relatia noastra incepuse in paralel cu relatia pe care o aveam de 4 luni. O avusesem...nu o mai am...am pierdut-o. Ea ma placut. S-a tinut de mine. Era asa naiva, slaba, disponibila. Ma lasa sa-i framant carnea fara sa se impotriveasca numai cand aveam eu chef, timp, pofta de ea. Ma simteam in schimb mizerabil cand dupa ce ma satisfaceam trebuia sa sun acasa. Imi sculam fata din somn in fiecare seara. Mereu imi raspundea adormita sau adormea cu mine la telefon. Iti dai seama de ce ai avut atunci cand nu il mai ai. Imi lipseste vocea aia de copil adormit, putin innecata in tacere, putin neinteleasa, putin revoltata ca i-am tulburat somnul.
La inceputul lunii, cautam cateva informatii despre avioane, pentru un proiect la fizica. Ea m-a cautat si m-a gasit. Era imbracata civil, cu un tricou, blugi, un hanorac gri. Parul desprins, pe spate, putin ondulat la varfuri, ochii verzi, mici. A venit foarte hotarata in fata mea si mi-a spus:
- Cred ca ar trebui sa ma saruti!
- Cred ca ar trebui sa pleci.
- Eu sunt aici. Ea e acolo. Nu-mi pasa, doar saruta-ma.
Toata vointa mea a fost dictata de tonul ei. Asa de hotarata. Am venit ea la mine si m-a sarutat. Ardea de mine. Vrea sa fie ea unica. Nu o iubeam.Nici nu am iubit-o.
Mi-am varat mainile pe talia ei, in timp ce buzele noastre sangerau impreuna. Apoi i-am dus mana dreapta pe gat, iar ce stanga in parul ei rebel. Ea se juca cu mainile prin parul meu...la fel cu facea si...
Am stat asa cateva minute, dupa care i-am strapuns trupul voinic de un perete al bibliotecii. A oftat adanc. Lucrurile scapasera de sub control, asa ca am impins-o. Prima oara a crezut ca e joaca. S-a dat in spate muscandu-si buzele. Avea cateva suvite pe fata, prinse in nebunia noastra trecatoare. S-a aruncat iar in bratele mele. Am mai sarutat-o inca o data scurt si apoi am impins-o.
- Pleaca!
- Te am si te mai vreau!
- Esti proasta.
- M-ai sarutat. Saruti proaste. Si ea e tot proasta?
S-a intors si a plecat. Am ramas acolo. Vream sa-i spun cat de bine m-a facut sa am simt. Era stupida. Era doar...o distractie. Imi placea ca se lasa foarte usor, ba chiar se oferea. Era dispusa sa faca ce vream eu sa fac numai sa o inlocuiasca pe ea. Nu pot sa zic ca a reusit, doar ca poate din cauza ei, am pierdut ceva...
marți, 25 februarie 2014
luni, 24 februarie 2014
De ce iubim barbatii?
* Trebuia sa scriu si eu varianta mea la aceasta intrebare. Toate blogurile care se respecta o au in arhiva, pe undeva, uitata*
Ii iubim pentru ca sunt mai inalti decat noi si pentru ca au maini puternice. Ii iubim pentru ca ne dau imbratisari uriase, pentru ca ne cuprind tot corpul nostru mic si firav in bratele lor. Pentru ca se comporta ca niste baietei, pentru ca danseaza pe strada in vazul lumii, pentru ca rad la cele mai simple glume si pentru ca dupa ce le atragem atentia ca se comporta exagerat de imatur ne spun ” Nu am voie sa fiu copil?”.
Pentru ca sunt sinceri si deschisi, pasionali si indrazneti atunci cand se simt in largul lor. (Pentru ca au barba, mustata sau orice alt fel de par pe fata care ne deranjeaza atunci cand ii sarutam, dar cu toate astea nu le spunem nimic decat un simplu ”Ma intepi” sau ”Ma gadili” cand se aproaprie de fata noastra, ba chiar insistam sa nu-si schimbe ”look-ul” care le da un aer mult mai misterios, din cauza ”pretentiilor” noastre.)
Ii iubim pentru ca atunci cand isi dau seama ca ne ranesc le pare rau si pentru ca incearca sa faca orice ca sa nu mai fim suparate pe ei. Pentru ca se chinuie sa-si dea seama de ce simtim dupa expresia fetei. Pentru ca se prostesc in fata noastra fara sa aiba vreo urma de rusine, pentru ca ne spun toate prostiile care le vin in cap, fara sa le filtreze inainte sa le iasa de gura. Pentru ca miros elegant a parfum de buna calitate. Pentru ca sunt mult mai activi decat noi.
Pentru ca au grija de noi si ne dau sfaturi despre ce sa mancam sau ce sa bem, aducandu-ne mereu aminte ca tigarile, cafeau si Cola nu sunt sanatoase. Pentru ca ne scriu mesje lungi (sau scurte) dragute. Pentru ca isi dau seama la un moment dat ca nu pot intelege ce gandeste o femeie. Pentru ca orgoliul lor masculin nu este atat de mare pe cat vrea sa para.
Ii iubim pentru ca ne iau de mana pe strada si protesteaza daca le dam drumu sau daca ne smuncim. Pentru ca isi musca limba daca vad ca oferim afectiune altui baiat. Ii iubim pentru ca ne intreaba care sunt florile noastre preferate, pentru a stii ce sa ne cumpere la ocazii speciale. Ii iubim pentru ca ne dau tot feluri de nume interesante care cred ei ca ne-ar caracteriza. Ii iubim pentru ca platesc taxiul, pentru ca ne tin usa si pentru ca ne lasa sa mergem pe partea interioara a trotuarului pentru a fi cat mai ferite de pericole. Ii iubim pentru ca isi impart mancarea cu noi. Ii iubim pentru ca ne spun mici minciuni cand vor sa ne faca o surpriza. Ii iubim pentru ca se alinta si se gudura pe langa noi ca niste motani cand au nevoie de afectiune si de atentie. Ii iubim pentru ca nu plang la filmele romantice, si pentru ca daca ne vad prea emotionate si prinse in actiunea filmului ne spun foarte serios ”E doar un film.”. Ii iubim pentru ca ne saruta pe frunte, pe par si pe nas. Pentru ca ne miros. Pentru ca saruturile lor pasioanale sunt insotite de mangaieri scurte pe corp. Ii iubim pentru ca ne musca de buze mult mai usor si mai gentil decat o facem noi. Ii iubim pentru ca isi pun capul pe burta noastra si pentru ca ne saruta mainile. Ii iubim pentru ca se uita patrunzator in ochii nostrii cand simt ceva cu adevarat. Ii iubim pentru ca se plang mereu ca sunt obositi, oboseala fiind doar un pretext ca sa le dam atentie. Ii iubim pentru ca si ei ne iubesc pe noi.
Si mai ales...ii iubim pentru ca sunt incompleti, defecti si neimpliniti...la fel ca noi.
* Dragobete *
Ii iubim pentru ca sunt mai inalti decat noi si pentru ca au maini puternice. Ii iubim pentru ca ne dau imbratisari uriase, pentru ca ne cuprind tot corpul nostru mic si firav in bratele lor. Pentru ca se comporta ca niste baietei, pentru ca danseaza pe strada in vazul lumii, pentru ca rad la cele mai simple glume si pentru ca dupa ce le atragem atentia ca se comporta exagerat de imatur ne spun ” Nu am voie sa fiu copil?”.
Pentru ca sunt sinceri si deschisi, pasionali si indrazneti atunci cand se simt in largul lor. (Pentru ca au barba, mustata sau orice alt fel de par pe fata care ne deranjeaza atunci cand ii sarutam, dar cu toate astea nu le spunem nimic decat un simplu ”Ma intepi” sau ”Ma gadili” cand se aproaprie de fata noastra, ba chiar insistam sa nu-si schimbe ”look-ul” care le da un aer mult mai misterios, din cauza ”pretentiilor” noastre.)
Ii iubim pentru ca atunci cand isi dau seama ca ne ranesc le pare rau si pentru ca incearca sa faca orice ca sa nu mai fim suparate pe ei. Pentru ca se chinuie sa-si dea seama de ce simtim dupa expresia fetei. Pentru ca se prostesc in fata noastra fara sa aiba vreo urma de rusine, pentru ca ne spun toate prostiile care le vin in cap, fara sa le filtreze inainte sa le iasa de gura. Pentru ca miros elegant a parfum de buna calitate. Pentru ca sunt mult mai activi decat noi.
Pentru ca au grija de noi si ne dau sfaturi despre ce sa mancam sau ce sa bem, aducandu-ne mereu aminte ca tigarile, cafeau si Cola nu sunt sanatoase. Pentru ca ne scriu mesje lungi (sau scurte) dragute. Pentru ca isi dau seama la un moment dat ca nu pot intelege ce gandeste o femeie. Pentru ca orgoliul lor masculin nu este atat de mare pe cat vrea sa para.
Ii iubim pentru ca ne iau de mana pe strada si protesteaza daca le dam drumu sau daca ne smuncim. Pentru ca isi musca limba daca vad ca oferim afectiune altui baiat. Ii iubim pentru ca ne intreaba care sunt florile noastre preferate, pentru a stii ce sa ne cumpere la ocazii speciale. Ii iubim pentru ca ne dau tot feluri de nume interesante care cred ei ca ne-ar caracteriza. Ii iubim pentru ca platesc taxiul, pentru ca ne tin usa si pentru ca ne lasa sa mergem pe partea interioara a trotuarului pentru a fi cat mai ferite de pericole. Ii iubim pentru ca isi impart mancarea cu noi. Ii iubim pentru ca ne spun mici minciuni cand vor sa ne faca o surpriza. Ii iubim pentru ca se alinta si se gudura pe langa noi ca niste motani cand au nevoie de afectiune si de atentie. Ii iubim pentru ca nu plang la filmele romantice, si pentru ca daca ne vad prea emotionate si prinse in actiunea filmului ne spun foarte serios ”E doar un film.”. Ii iubim pentru ca ne saruta pe frunte, pe par si pe nas. Pentru ca ne miros. Pentru ca saruturile lor pasioanale sunt insotite de mangaieri scurte pe corp. Ii iubim pentru ca ne musca de buze mult mai usor si mai gentil decat o facem noi. Ii iubim pentru ca isi pun capul pe burta noastra si pentru ca ne saruta mainile. Ii iubim pentru ca se uita patrunzator in ochii nostrii cand simt ceva cu adevarat. Ii iubim pentru ca se plang mereu ca sunt obositi, oboseala fiind doar un pretext ca sa le dam atentie. Ii iubim pentru ca si ei ne iubesc pe noi.
Si mai ales...ii iubim pentru ca sunt incompleti, defecti si neimpliniti...la fel ca noi.
* Dragobete *
sâmbătă, 8 februarie 2014
vineri, 7 februarie 2014
Decembrie.Vineri.13 - part.I
Iata-ma aici! In linistea asta tulbure, inundat fiind de amintiri, de mustrarile propriei constiinte. Toate au un sfarsit. As fi vrut insa ca sfarsitul asta sa nu vina niciodata. Ma tulburat decizia pe care a luat-o. Atat de rece, de radicala, parca picata din cer. Nu ma pot abtine sa nu o invinovatesc...pana la urma numai ea a gresit. Nu ma pot abtine sa nu o mustr, sa-i spun cat de mult o dispretuiesc, cat de mult a reusit sa ma schimbe, cat de rece ma face sa ma simt acum. Stiam ca distanta asta va dizolva incetul cu incetul toate legaturile formate intre noi si totusi mie mi se pare ca lucrurile mergeau pe un fagas normal.
Intra hotarata pe usa din corpul unde aveam orele. Stateam abatut, putin socat, de pervazul de la fereastra paralela cu usa salii unde invatam. Era slaba, de aceeasi inaltime cu ea, cu liniile corpului bine conturate, cu parul putin zburlit, cu ochii verzi si mici, cu fata putin murdara de pubertate. S-a apropriat de mine, cel mahnit, si mi-a soptit razand la ureche:
- Te-a parasit moldoveanca?
- Taci. Si tu esti moldoveanca.
- Asta inseamna ca o sa te parasesc si eu.
Apoi si-a continuat drumul, sovaielnica. Ii pierdusem conturul in intunericul coridorului, inghitita fiind de acea blestemata zi de vineri.
Oare ce-i venii fetei mele sa ia o hotarare asa de transanta ? Oare a gasit ceva mai bun? Am exclus varianta unui ”ceva mai bun”, nu avea cum sa fie ceva mai bun...eu eram foarte bun. Noi, impreuna...doamne ce prostie mare a facut fata asta.
Se intoarse. Eu eram tot sprijinit de acelasi pervaz, gandind parca mai rational, acceptand situatia in care ma aflam. Se oprise in fata mea. Statea dreapta, cu mainile in sold si se uita la mine.
- Nu ai de gand sa-mi spui nimic?
- Ba da. Vreau sa ma lasi in pace.
- La cinci, in biblioteca.
A intrat in sala ei de curs care era fix langa a mea. Nu aveam intentia sa ma duc la biblioteca. Desi, poate mi-ar fi prins bine.
Poate regretul care il am pentru noi, este pedeapsa pentru ceea ce s-a intamplat luna trecuta, tot in mareata biblioteca...blestemat loc.
Intra hotarata pe usa din corpul unde aveam orele. Stateam abatut, putin socat, de pervazul de la fereastra paralela cu usa salii unde invatam. Era slaba, de aceeasi inaltime cu ea, cu liniile corpului bine conturate, cu parul putin zburlit, cu ochii verzi si mici, cu fata putin murdara de pubertate. S-a apropriat de mine, cel mahnit, si mi-a soptit razand la ureche:
- Te-a parasit moldoveanca?
- Taci. Si tu esti moldoveanca.
- Asta inseamna ca o sa te parasesc si eu.
Apoi si-a continuat drumul, sovaielnica. Ii pierdusem conturul in intunericul coridorului, inghitita fiind de acea blestemata zi de vineri.
Oare ce-i venii fetei mele sa ia o hotarare asa de transanta ? Oare a gasit ceva mai bun? Am exclus varianta unui ”ceva mai bun”, nu avea cum sa fie ceva mai bun...eu eram foarte bun. Noi, impreuna...doamne ce prostie mare a facut fata asta.
Se intoarse. Eu eram tot sprijinit de acelasi pervaz, gandind parca mai rational, acceptand situatia in care ma aflam. Se oprise in fata mea. Statea dreapta, cu mainile in sold si se uita la mine.
- Nu ai de gand sa-mi spui nimic?
- Ba da. Vreau sa ma lasi in pace.
- La cinci, in biblioteca.
A intrat in sala ei de curs care era fix langa a mea. Nu aveam intentia sa ma duc la biblioteca. Desi, poate mi-ar fi prins bine.
Poate regretul care il am pentru noi, este pedeapsa pentru ceea ce s-a intamplat luna trecuta, tot in mareata biblioteca...blestemat loc.
vineri, 31 ianuarie 2014
31.03.2010
*Toata chestioara care urmeaza (nu e nici o poveste nici altceva...am putea sa o numim o fila din jurnalul personal) e scrisa din perspectiva pur subiectiva. Nu luati cuvintele sau ideeile prea in serios. Nu voi plictisi cu prea multe detalii (lasam putin mister). *
”Dragostea este o preferinta sincera.”(C. Petrescu - ”Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”)
Ce se intampla daca dragostea, ”preferinta sincera” vine doar din partea unui partener?
Eram prea copila ca sa-mi dau seama ce inseamna dragostea, ca sa imi dau seama ce ar trebui sa simt sau ce ar trebui sa fac. Imi placea de tine pentru ca pareai cel mai dragut baiat din clasa, imi placea de tine pentru ca reuseai sa pastrezi imaginea mea exterioara in ochii aia ***** si mari ca o amintire zi de zi. Ma vedeai numai pe mine, erai captivat de tot eul meu. La randul meu, nu pot sa neg ca nu mi-ai umplut mintea ani la rand, si nu numai mintea....Te-ai strecurat parsiv si meschin pe sub pielea mea...te-am lasat prea usor. Eram prea absorbita de tine ca sa nu te vreau in toata fiinta mea. Asa ne-am ales, pe baza unei ”preferinte sincere”. Tu preferai parul meu brunet, iar eu preferam buzele tale carnoase. Am scris mii de randuri despre tine, toate jurnalele mele te au ca ”personaj principal”, chiar daca tu mi-ai negat dragostea de multe ori, eu stiu ce am simtit. Ti-ai dat, ulterior, seama ca esti stangaci in iubire, ca nu ai gasit inca drumul care trebuie parcurs pana la indeplinirea si epuizarea totala a verbului ”a iubi”. Nu ma pot lauda ca am stiut mai bine decat tine cum sa iubesc, ma bazam mai mult pe orgoliu de copila decat pe ce simteam cu adevarat...si asta ma facut mai mult sa sufar.Fiecare eu feminin este completat de un eu masculin. Tu ai fost eul meu masculin chiar daca nu eram impreuna, chiar daca tu te angajasei intr-o alta relatie pe care stiai ca nu o poti duce la bun sfarsit din cauza mea si chiar daca eu ma angajasem intr-o relatie pe care stiam ca nu o pot simti cu adevarat din cauza ta. Si asa ne-am macinat, unul cu altul, una dintre cele mai importante etape ale vietii fara sa ajungem la un punct comun. Ai iesit din mine mult mai brutal decat ma asteptam. Era ca si cum as scuipa dintr-o data tot ce simteam pentru tine...si apoi, cand nu a mai fost nimic...as fi preferat sa tac mai mult in preajma ta, dar tu mereu ma bagai in discutii. Nu ma cautai cum o faceai odinioara, ma cautai doar cand erai plictisit sau cand aveai nevoie. Nici nu mai imi pasa, eram imuna la persoana ta, un lucru destul de paradoxal, daca te gandesti la tot ce am simtit pentru tine.
Acum stiu ca tu esti fericit si un lucru care este si mai important este...ca si eu sunt fericita.
”Dragostea este o preferinta sincera.”(C. Petrescu - ”Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”)
Ce se intampla daca dragostea, ”preferinta sincera” vine doar din partea unui partener?
Eram prea copila ca sa-mi dau seama ce inseamna dragostea, ca sa imi dau seama ce ar trebui sa simt sau ce ar trebui sa fac. Imi placea de tine pentru ca pareai cel mai dragut baiat din clasa, imi placea de tine pentru ca reuseai sa pastrezi imaginea mea exterioara in ochii aia ***** si mari ca o amintire zi de zi. Ma vedeai numai pe mine, erai captivat de tot eul meu. La randul meu, nu pot sa neg ca nu mi-ai umplut mintea ani la rand, si nu numai mintea....Te-ai strecurat parsiv si meschin pe sub pielea mea...te-am lasat prea usor. Eram prea absorbita de tine ca sa nu te vreau in toata fiinta mea. Asa ne-am ales, pe baza unei ”preferinte sincere”. Tu preferai parul meu brunet, iar eu preferam buzele tale carnoase. Am scris mii de randuri despre tine, toate jurnalele mele te au ca ”personaj principal”, chiar daca tu mi-ai negat dragostea de multe ori, eu stiu ce am simtit. Ti-ai dat, ulterior, seama ca esti stangaci in iubire, ca nu ai gasit inca drumul care trebuie parcurs pana la indeplinirea si epuizarea totala a verbului ”a iubi”. Nu ma pot lauda ca am stiut mai bine decat tine cum sa iubesc, ma bazam mai mult pe orgoliu de copila decat pe ce simteam cu adevarat...si asta ma facut mai mult sa sufar.Fiecare eu feminin este completat de un eu masculin. Tu ai fost eul meu masculin chiar daca nu eram impreuna, chiar daca tu te angajasei intr-o alta relatie pe care stiai ca nu o poti duce la bun sfarsit din cauza mea si chiar daca eu ma angajasem intr-o relatie pe care stiam ca nu o pot simti cu adevarat din cauza ta. Si asa ne-am macinat, unul cu altul, una dintre cele mai importante etape ale vietii fara sa ajungem la un punct comun. Ai iesit din mine mult mai brutal decat ma asteptam. Era ca si cum as scuipa dintr-o data tot ce simteam pentru tine...si apoi, cand nu a mai fost nimic...as fi preferat sa tac mai mult in preajma ta, dar tu mereu ma bagai in discutii. Nu ma cautai cum o faceai odinioara, ma cautai doar cand erai plictisit sau cand aveai nevoie. Nici nu mai imi pasa, eram imuna la persoana ta, un lucru destul de paradoxal, daca te gandesti la tot ce am simtit pentru tine.
Acum stiu ca tu esti fericit si un lucru care este si mai important este...ca si eu sunt fericita.
sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Cum mor miliatrii? - part.3
Si mirosea asa de tare. Isi intoarse cu greu capul spre stanga, unde, statea muribund un alt coleg din compania lui.
- Ma! Scoala! De la ce miroase asa de tare?
- Ce miroase? Nu miroase!
- Ba da, fraiere. Pute prea tare a trandafiri!
Statea acum la marginea patului invelit in alb. Si-a ridicat ochii spre tavan. Era alb, incadrat parca de o sina neagra pe margini. Amintirea a revenit. Amintirea lor sangera iar in fiinta lui. Nu avea nicio poza de-a ei, nici un maruntis pe care i l-a dat fata inainte sa plece. Nimic.
Se pusese iar in pat. Capul il durea din ce in ce mai tare. Vrea sa plece de acolo. Mirosul sufocant de trandafiri il anestezia. Isi imagina viata ei in prezent. Incepuse sa vorbeasca cu voce tare, clar si raspicat.
- Colegu', daca ai cunoaste-o, te-ai indragosti de ea pe loc. Ma gandeam acum...e fericita? Cand eram impreuna ne faceam foarte multe planuri. Visa la o casa mare, cu o curte plina cu flori, cu o piscina si cu un balasoar. O casa unde sa ne crestem copii, o fata si un baiat, gemeni .Se gandea uneori ce o sa le spuna ea copiilor nostrii atunci cand eu voi fi plecat. Mereu ii venea aceeasi ideea : Tata e plecat ca sa salveze oameni. Am salvat multa lume, numai pe ea nu am reusit sa o salvez. Sper doar ca e fericita si ca nu ma uitat. Ea mi-a zis ca nu o sa ma uite. Sper ca mai are lantisorul de la mine. Nu vreau sa-l poarte...ar fi o incalcare a sacrului...sper doar ca nu l-a ratacit. Destul m-a ratacit pe mine insumi printre gandurile ei...Mereu imi reprosa drumul pe care am ales sa merg, mereu a avut impresia ca plecarea mea o sa cauzeze o multime de evenimente. Asa a si fost. Eram prea dependenti ca sa rezistam la doua ore distanta. Sunt sigura ca nu i-a fost greu sa treaca peste, il avea pe el. Era baiat bun, nu-mi placea de el. Mi se parea ca se baga prea mult in viata ei. Din cate imi povestea ea...prea multe atingeri. L-am banuit inca de cand a inceput sa se intereseze de ea mai mult ca ar putea sa, sa o...am pierdut-o. Din cate mai stiu eu despre ea, informatii de acum 2-3 ani, inca erau impreuna...
Mai murmura cateva propozitii, din ce in ce mai neintelese. Ochii i se umezira si simtea mirosul obsedant mai tare...se obisnuise cu el.
- E ca o razbunare din parte ei. Ei ii placeau trandafirii. Ea trimite mirosul asta.
Ii striga numele tare. Nu-l baga nimeni in seama. Nu era primul care reactiona asa in fata mortii. Colegul lui era deja mort. Nu deranja pe nimeni.
A mai rezistat inca 5 minute. Apoi topindu-se, mirosul lui s-a contopit cu mirosul trandafirilor. A plecat.
- Ma! Scoala! De la ce miroase asa de tare?
- Ce miroase? Nu miroase!
- Ba da, fraiere. Pute prea tare a trandafiri!
Statea acum la marginea patului invelit in alb. Si-a ridicat ochii spre tavan. Era alb, incadrat parca de o sina neagra pe margini. Amintirea a revenit. Amintirea lor sangera iar in fiinta lui. Nu avea nicio poza de-a ei, nici un maruntis pe care i l-a dat fata inainte sa plece. Nimic.
Se pusese iar in pat. Capul il durea din ce in ce mai tare. Vrea sa plece de acolo. Mirosul sufocant de trandafiri il anestezia. Isi imagina viata ei in prezent. Incepuse sa vorbeasca cu voce tare, clar si raspicat.
- Colegu', daca ai cunoaste-o, te-ai indragosti de ea pe loc. Ma gandeam acum...e fericita? Cand eram impreuna ne faceam foarte multe planuri. Visa la o casa mare, cu o curte plina cu flori, cu o piscina si cu un balasoar. O casa unde sa ne crestem copii, o fata si un baiat, gemeni .Se gandea uneori ce o sa le spuna ea copiilor nostrii atunci cand eu voi fi plecat. Mereu ii venea aceeasi ideea : Tata e plecat ca sa salveze oameni. Am salvat multa lume, numai pe ea nu am reusit sa o salvez. Sper doar ca e fericita si ca nu ma uitat. Ea mi-a zis ca nu o sa ma uite. Sper ca mai are lantisorul de la mine. Nu vreau sa-l poarte...ar fi o incalcare a sacrului...sper doar ca nu l-a ratacit. Destul m-a ratacit pe mine insumi printre gandurile ei...Mereu imi reprosa drumul pe care am ales sa merg, mereu a avut impresia ca plecarea mea o sa cauzeze o multime de evenimente. Asa a si fost. Eram prea dependenti ca sa rezistam la doua ore distanta. Sunt sigura ca nu i-a fost greu sa treaca peste, il avea pe el. Era baiat bun, nu-mi placea de el. Mi se parea ca se baga prea mult in viata ei. Din cate imi povestea ea...prea multe atingeri. L-am banuit inca de cand a inceput sa se intereseze de ea mai mult ca ar putea sa, sa o...am pierdut-o. Din cate mai stiu eu despre ea, informatii de acum 2-3 ani, inca erau impreuna...
Mai murmura cateva propozitii, din ce in ce mai neintelese. Ochii i se umezira si simtea mirosul obsedant mai tare...se obisnuise cu el.
- E ca o razbunare din parte ei. Ei ii placeau trandafirii. Ea trimite mirosul asta.
Ii striga numele tare. Nu-l baga nimeni in seama. Nu era primul care reactiona asa in fata mortii. Colegul lui era deja mort. Nu deranja pe nimeni.
A mai rezistat inca 5 minute. Apoi topindu-se, mirosul lui s-a contopit cu mirosul trandafirilor. A plecat.
sâmbătă, 18 ianuarie 2014
Incredere spui?
Ce e increderea?
Nu m-am mai gandit niciodata la asta. Mie, sincer, increderea mi se pare unul dintre conceptele abstracte... la fel ca si extraterestrii. Nu stim cati sunt, unde sunt, daca sunt, cat timp sunt...nu stim nimic concret. Stim doar ca e posibil sa existe, ba mai mult au aparut si unele dovezi ca ar exista cu adevarat.
Asa e si cu increderea. Nu stii unde e, daca e, cat de puternica e, cat timp rezista, in cine e ... stii doar ca este posibil sa existe si actiunile tale (vorbe, reactii) dovedesc uneori faptul ca ar putea exista. Ajungi la un moment dat cand nici macar tu nu stii unde ti-a plecat increderea, increderea in ceilalti.
Cu increderea in tine, e alta poveste, exista doua cai...ori e vie si te ajuta sa traiesti mai usor, ori e moarta si te face sa putrezesti. Dar, aici nu ma refer la propria persoana, ma refer la ceilalti.
Uneori ceilalti sunt mai importanti decat propria persoana.
Cateodata ma uimeste atitudinea mea atunci cand vorbesc cu o persoana noua, care nu e chiar in apele sale. Desi nu-o cunosc, o pun imediat deasupra persoanei mele, ii dau toate sfaturile posibile ca sa-si rezolve situatia, chiar daca nu vorbim decat de jumatate de ora maxim. Asta e incredere sau omenie...sau naivitate?
Si totusi am incredere in tine ca o sa ma ranesti mai putin decat au facut-o ceilalti, dar mult mai mult decat m-as putea eu astepta.* Am incredere ca o sa ai incredere in mine, ca nu o sa-ti tradez increderea pe care mi-ai incredintat-o.* Cam multa incredere, nu crezi?
Am incredere in tine mai ales atunci cand nu-mi ceri asta, mai ales atunci cand nu incerci sa mi-o cumperi. Daca te iubesc inseamna ca am incredere ca nu o sa-mi aduci inima in stop cardiac, dar, stiu ca o sa mi-o aduci intr-o stare destul de grava. Am incredere in ceea ce spun ochii tai, nu in ceea ce spun vorbele tale.
Si totusi, tu ...ai incredere in mine?
Nu m-am mai gandit niciodata la asta. Mie, sincer, increderea mi se pare unul dintre conceptele abstracte... la fel ca si extraterestrii. Nu stim cati sunt, unde sunt, daca sunt, cat timp sunt...nu stim nimic concret. Stim doar ca e posibil sa existe, ba mai mult au aparut si unele dovezi ca ar exista cu adevarat.
Asa e si cu increderea. Nu stii unde e, daca e, cat de puternica e, cat timp rezista, in cine e ... stii doar ca este posibil sa existe si actiunile tale (vorbe, reactii) dovedesc uneori faptul ca ar putea exista. Ajungi la un moment dat cand nici macar tu nu stii unde ti-a plecat increderea, increderea in ceilalti.
Cu increderea in tine, e alta poveste, exista doua cai...ori e vie si te ajuta sa traiesti mai usor, ori e moarta si te face sa putrezesti. Dar, aici nu ma refer la propria persoana, ma refer la ceilalti.
Uneori ceilalti sunt mai importanti decat propria persoana.
Cateodata ma uimeste atitudinea mea atunci cand vorbesc cu o persoana noua, care nu e chiar in apele sale. Desi nu-o cunosc, o pun imediat deasupra persoanei mele, ii dau toate sfaturile posibile ca sa-si rezolve situatia, chiar daca nu vorbim decat de jumatate de ora maxim. Asta e incredere sau omenie...sau naivitate?
Si totusi am incredere in tine ca o sa ma ranesti mai putin decat au facut-o ceilalti, dar mult mai mult decat m-as putea eu astepta.* Am incredere ca o sa ai incredere in mine, ca nu o sa-ti tradez increderea pe care mi-ai incredintat-o.* Cam multa incredere, nu crezi?
Am incredere in tine mai ales atunci cand nu-mi ceri asta, mai ales atunci cand nu incerci sa mi-o cumperi. Daca te iubesc inseamna ca am incredere ca nu o sa-mi aduci inima in stop cardiac, dar, stiu ca o sa mi-o aduci intr-o stare destul de grava. Am incredere in ceea ce spun ochii tai, nu in ceea ce spun vorbele tale.
Si totusi, tu ...ai incredere in mine?
joi, 16 ianuarie 2014
Par rebel
Si soarele ardea tare...
O vedeam, rasarind din multime. Era hotarata, mergea apasat, cu capul plecat si cu mainile in paltonul albastru inchis. Avea parul despletit, si rebel. La o adiere suvitele ii mangaia fata, usor, incomodand-o chiar.
Nu o mai vazusem niciodata. Era cu totul nou pentru mine. Si, totusi, parca o cunosteam de o viata.
Ii ascultasem povestile de atatea ori, si strigatele si lacrimile. Nu o auzisem niciodata cu adevarat. Puteam doar sa deduc ce se intampla in ea. Tot ceea ce se intampla in ea, s-a intamplat si in mine...stiu ca o sfasie.
Ne-am dat seama ca noi doua avem ceva in comun...o pasiune. Si pasiunea asta, ne-a obsedat atata timp pe amandoua. E chinuitoare si amara. Plina de satisfactii si de nereusite. E intreaga si blonda. E albastra si verde. E patrunzatoare si inselatoare. Dar e a noastra...
Nu poti sa renegi ceva ce a salasluit in tine atata timp...ce ti-a curs prin vene ani sau doar luni la randul
Si nici macar pasiunea asta frumoasa nu poate sa te opreasca din a te considera un nimic. Vrei sa pleci, sa uiti, sa cazi fara nepasare, fara constiinta, fara resentimente si sa te intepi in spinii unui trandafir rosu pe care picura roua.
Era mare pasiunea noastra...prea mare si prea fatala pentru amandoua.
Am simtit de mai multe ori gustul fieros al sangelui inundandu-ne gurile...toata adrenalina pe care o ai dupa un sarut, toata placerea.
Apoi toata dragostea care a iesit din ochii nostrii in noptile cu luna plina, dragoste care poposea undeva obosita pe o pana de toc muiata in cerneala. Toate strigate-le de durere, miile de rani ce au ramas pe cord, unele cusute, altele sangerande, altele cicatrizate, miile de semne ce au ramas pe corp, liniile spre infinit.
Toate gandurile, toate sperantele, toate rasuflarile fierbinti...
Si parca o cunosteam de o viata, pe ea, cea cu parul rebel.
miercuri, 15 ianuarie 2014
Cum mor militarii? - part. 2
Cel mai contradictoriu lucru era dragostea ce o simtea. Nu se mai vazusera de ani de zile si totusi, singura amintire ce il putea salva sa nu putrezeasca in propriul sange, era amintirea ei.
Nu a iubit-o niciodata cu adevarat. A iubit-o dintr-un orgoliu prostesc. Toata dragostea asta infecta in care au fosti amandoi inundati, a secat...cu mult timp in urma. Ea obisnuia sa-i spuna ca e un egoist, din cauza meseriei pe care si-a ales-o, ca nu se gandeste decat la el si ca face mai mult rau decat bine apropriatiilor din cauza profesiei.
Era frumoasa. Majoritatea oamenilor o placeau, fete, baieti, femei, bunicute... Era un trofeu doar, nimic mai mult, un trofeu pentru care s-a luptat mai mult decat s-a bucurat. Stia ca toata dragostea asta orgolioasa o sa o omoare pe ea intr-un sfarsit. Stia ca o sa caute o persoana care sa o iubeasca pentru sufletul ei, nu pentru coastele ce-l protejeaza.
Era o revelatie pentru el tot ce simtea acum...ca si cum ar fi constientizat tot ce s-a intamplat cu ei...cu amandoi. Si totusi, singura amintire care ii se repeta obsesiv in minte era numai momentul in care i-a atins pentru ultima oara coapsele. Nu-i vedea fata, nu vedea nimic, decat mainile lui cum se bucura de coapsele ei. Inca o vedea ca pe cel mai mare premiu pe care l-a castigat vreodata, dar care ii scapase din maini prea repede.
Si acum simtea cum inima lui bate mai incet, din ce in ce mai incet. Ii vedea chipul, printr-un nor de fum, si incerca sa o atinga. Ea nu mai era al lui si totusi...in fiinta lui se petreceau niste trairi pe care nu le putea defini numai din cauza ei. Auzea melodia lor, melodia pe care dansau, melodia pe care se prosteau cand nu-i vedea nimeni, melodia care si-o fredonau si o data cu melodia auzea cum se striveau sinele de tren unele de altele.
Vedea intr-un negru laptos o sclipire, ca o piatra pretioasa. Era verde, triungiulara si mirosea a frezii, a frezii si a trandafiri.
O luase razna. Auzea niste voci, nu erau ale ei, erau mai masculine, mai mature. Venea cineva sa-l salveze? Oare? *Nici macar eu care cica is autorul nu stiu*. Simtea cum ceva trage de el, ceva il ridica si apoi o durere arzatoare, la fel cu cea provocata de flacara, il amortise. Imaginea ei disparuse. Plamanii se inecau in continuare cu o pulbere fina.
Isi aducea aminte de primul lucru pe care il simtise cand se trezise din amorteala in infirmerie: mirosea a trandafiri...
Nu a iubit-o niciodata cu adevarat. A iubit-o dintr-un orgoliu prostesc. Toata dragostea asta infecta in care au fosti amandoi inundati, a secat...cu mult timp in urma. Ea obisnuia sa-i spuna ca e un egoist, din cauza meseriei pe care si-a ales-o, ca nu se gandeste decat la el si ca face mai mult rau decat bine apropriatiilor din cauza profesiei.
Era frumoasa. Majoritatea oamenilor o placeau, fete, baieti, femei, bunicute... Era un trofeu doar, nimic mai mult, un trofeu pentru care s-a luptat mai mult decat s-a bucurat. Stia ca toata dragostea asta orgolioasa o sa o omoare pe ea intr-un sfarsit. Stia ca o sa caute o persoana care sa o iubeasca pentru sufletul ei, nu pentru coastele ce-l protejeaza.
Era o revelatie pentru el tot ce simtea acum...ca si cum ar fi constientizat tot ce s-a intamplat cu ei...cu amandoi. Si totusi, singura amintire care ii se repeta obsesiv in minte era numai momentul in care i-a atins pentru ultima oara coapsele. Nu-i vedea fata, nu vedea nimic, decat mainile lui cum se bucura de coapsele ei. Inca o vedea ca pe cel mai mare premiu pe care l-a castigat vreodata, dar care ii scapase din maini prea repede.
Si acum simtea cum inima lui bate mai incet, din ce in ce mai incet. Ii vedea chipul, printr-un nor de fum, si incerca sa o atinga. Ea nu mai era al lui si totusi...in fiinta lui se petreceau niste trairi pe care nu le putea defini numai din cauza ei. Auzea melodia lor, melodia pe care dansau, melodia pe care se prosteau cand nu-i vedea nimeni, melodia care si-o fredonau si o data cu melodia auzea cum se striveau sinele de tren unele de altele.
Vedea intr-un negru laptos o sclipire, ca o piatra pretioasa. Era verde, triungiulara si mirosea a frezii, a frezii si a trandafiri.
O luase razna. Auzea niste voci, nu erau ale ei, erau mai masculine, mai mature. Venea cineva sa-l salveze? Oare? *Nici macar eu care cica is autorul nu stiu*. Simtea cum ceva trage de el, ceva il ridica si apoi o durere arzatoare, la fel cu cea provocata de flacara, il amortise. Imaginea ei disparuse. Plamanii se inecau in continuare cu o pulbere fina.
Isi aducea aminte de primul lucru pe care il simtise cand se trezise din amorteala in infirmerie: mirosea a trandafiri...
Deci, ma gandeam azi...
Draga Tu,
Habar nu am daca mi-ai citit postarile anterioare, sau daca ma cunosti personal, dar daca ti se pare ca sunt ”interesanta” poti sa intri aici --> http://mirufistic.tumblr.com/ si sa-mi lasi un mesaj. Tumblr-ul e singurul lucru pe care l-am creat vreodata. Acolo e lume mea, asa cum o vreau eu...lumea mea perfecta.
Apropo, ma numesc Miruna, am 15 ani si sunt de profesie visatoare.
duminică, 12 ianuarie 2014
Cum mor militarii? - part. I
Isi simtea trupul ars, inert,putrezit. Fata ii era desfigurata complet, plina cu copci, cu grefe de piele puse stramb, nepotrivit, de un medic nepriceput. Avea pansamente albe pe tot corpul, lucru care il facea sa arate dezgustator chiar si fata de ceilalti raniti din infirmerie.Ramasese singur, dupa evenimentul din camera de piatra. Compania il abandonase ca pe un pui ranit in cortul unor aliati din mijlocul desertului.Ar fi fost mai simplu ca ultima lui gura de aer sa fie inabusita cu nisipul ce sa imprastiat prin aer de la bomba cu ceas, ar fi murit mai repede, sufocat.Simtea caldura flacarii ce i-a incoltit fata. Ii simtea inca, dupa doua saptamani, rautatea care ii manca trupul, fata, mainile.Pe langa flacara, gloantele ii strapunsera trupul de cateva ori. Statea intins, pe jumatate mort in fata camerei de piatra, din care trebuia sa scoata 2 copii orfani si o femeie.Simtea cum sangele se revarsa in havuz, neobosit. Tasnea ca un izvor din tampla si din piciorul drept. Mirosul feros si cald al sangelui, nu-l deranja la fel de tare pe cat il deranja faptul ca isi simte corpul scurs de viata, simtea ca trupul sau este secat de foamea nesababuita al unui vampir. Dar ce vampir? Era singur.Insa sangele nu pleca de tot. Se imbiba in hainele kaki deschis si il proteja ca un perete umed.Era singur in pustiu. La ce bun daca mor toti? Cu fata spre cer, cu ochii inchisi, cu pleoapele arse, inundat de propriu sange, astepta ca cineva sa vina sa-l ajute. Era constient de faptul ca trebuie sa ramana constient. Trebuia sa lupte cu sine ca sa nu piarda batalia cu lumea.Se chinuia sa nu adoarma, sa nu lesine. Se tine viu doar cu amintirea ei. Ii striga numele incet dar vantul desertului il spulbera repede...
joi, 9 ianuarie 2014
Revarsare de luceferi
I-am promis ei ca scriu in seara asta.
O sa scriu despre ea. E putin ciudat sa scriu despre ea pentru ca e ca si cum as scrie despre mine, despre mine cea de mult apusa.
E puternica si asta se vede in ochii ei. Are ochi frumosi, blanzi si increzatori. Cred ca nu i-am zis niciodata asta.
Si nu e vorba despre cum arata ea, e vorba despre cum este ea, despre cum rade ea, despre ce iubeste ea. Ea iubeste, pentru ca ea e, la fel ca si mine, compusa din 99% dragoste si doar 1% oase si alte nimicuri. Ea viseaza, viseaza mult si spera. Stie ca oamenii o iubesc, dar mai mult de atat, stie ca stea cea mai stralucitoare de pe cerul din octombrie straluceste pentru ea.
E un suflet trist, ca orice fata de varsta ei, ca mine cea apusa. E un suflet, numai pojghita, numai rani, care se vindeca incetul cu incetul la fiecare revarsare de luceferi.
E politicoasa, dar politetea o raneste. E sincera. E obsedata dupa zambete, le vaneaza, le strange in pumni, nu le foloseste, ci le da mai departe.
Miroase a portocala coapta.
Ochii ei ravnesc la o dragoste mareata, la saruturi patimase in gari, la scrisori de iubire. Trecutul o hartuieste, dar ea e puternica. Ea rezista. Eu cred in ea! Le da oamenilor ceea ce merita, ceea ce si ei i-au oferit. Ca o revansa. E dulce si amara revansa. E mai inmiresmata dragostea ei.
Si totusi, acea inima ranita, miroase a....a...a...trandafiri, a boboci de trandafiri rosii, cu petale catifelate.
Oare cum va zambi ea? Oare cum va dainui in timp?
Oare cum va vedea rasaritul din gara, asteptandu-si sufletul sa vina, sa moara si sa se ascunda in ea?
Inima ei, se va vindeca? Ochii ei vor sclipi iar?
Si inima ei se cicatrizeaza la fiecare revarsare de luceferi.
O sa scriu despre ea. E putin ciudat sa scriu despre ea pentru ca e ca si cum as scrie despre mine, despre mine cea de mult apusa.
E puternica si asta se vede in ochii ei. Are ochi frumosi, blanzi si increzatori. Cred ca nu i-am zis niciodata asta.
Si nu e vorba despre cum arata ea, e vorba despre cum este ea, despre cum rade ea, despre ce iubeste ea. Ea iubeste, pentru ca ea e, la fel ca si mine, compusa din 99% dragoste si doar 1% oase si alte nimicuri. Ea viseaza, viseaza mult si spera. Stie ca oamenii o iubesc, dar mai mult de atat, stie ca stea cea mai stralucitoare de pe cerul din octombrie straluceste pentru ea.
E un suflet trist, ca orice fata de varsta ei, ca mine cea apusa. E un suflet, numai pojghita, numai rani, care se vindeca incetul cu incetul la fiecare revarsare de luceferi.
E politicoasa, dar politetea o raneste. E sincera. E obsedata dupa zambete, le vaneaza, le strange in pumni, nu le foloseste, ci le da mai departe.
Miroase a portocala coapta.
Ochii ei ravnesc la o dragoste mareata, la saruturi patimase in gari, la scrisori de iubire. Trecutul o hartuieste, dar ea e puternica. Ea rezista. Eu cred in ea! Le da oamenilor ceea ce merita, ceea ce si ei i-au oferit. Ca o revansa. E dulce si amara revansa. E mai inmiresmata dragostea ei.
Si totusi, acea inima ranita, miroase a....a...a...trandafiri, a boboci de trandafiri rosii, cu petale catifelate.
Oare cum va zambi ea? Oare cum va dainui in timp?
Oare cum va vedea rasaritul din gara, asteptandu-si sufletul sa vina, sa moara si sa se ascunda in ea?
Inima ei, se va vindeca? Ochii ei vor sclipi iar?
Si inima ei se cicatrizeaza la fiecare revarsare de luceferi.
marți, 7 ianuarie 2014
Am blog.
Mda, ce frumos. Am si eu un loc unde sa ma destind.
Sincer nici nu stiu de ce am ales sa mi-l fac. Eram fericita sa scriu singura si apoi sa recitesc tot singura la sfarsitul saptamanii ce am scris si tot asa saptamana de saptamana, din nou si din nou.
Si totusi nu pot sa zic ca nu ma incanta ideea de a-mi publica intr-un fel sau altul gandurile.
Unii prieteni ma considera scriitoare, eu ma consider o fata care fiind atat de neindemanatica si de lenesa, nu si-a gasit alt hobby decat cel de a scrie.
Scriitor esti cand deja...nu mai scrii ce simti, ci scrii mai mult ce vrea publicul cititor. Intr-un fel el iti transmite tot ce vrea sa asterni tu pe hartie. E ca si cum ti-ar baga cineva ideeile cu forta in cap, numai sa le scrii. Asta nu inseamna ca esti scriitor, asta inseamna ca esti o papusa din burete, pe care o mana de oameni o poate manipula. De ce mi-as abandona toate simtirile in mainile unor minti mediocre? Nu zic ca as fi in stare vreodata sa ajung in stadiul de geniu in scrierile mele, dar cu singuranta ma ridic deasupra celor care manipuleaza, prin sinceritate.
Sincer nici nu stiu de ce am ales sa mi-l fac. Eram fericita sa scriu singura si apoi sa recitesc tot singura la sfarsitul saptamanii ce am scris si tot asa saptamana de saptamana, din nou si din nou.
Si totusi nu pot sa zic ca nu ma incanta ideea de a-mi publica intr-un fel sau altul gandurile.
Unii prieteni ma considera scriitoare, eu ma consider o fata care fiind atat de neindemanatica si de lenesa, nu si-a gasit alt hobby decat cel de a scrie.
Scriitor esti cand deja...nu mai scrii ce simti, ci scrii mai mult ce vrea publicul cititor. Intr-un fel el iti transmite tot ce vrea sa asterni tu pe hartie. E ca si cum ti-ar baga cineva ideeile cu forta in cap, numai sa le scrii. Asta nu inseamna ca esti scriitor, asta inseamna ca esti o papusa din burete, pe care o mana de oameni o poate manipula. De ce mi-as abandona toate simtirile in mainile unor minti mediocre? Nu zic ca as fi in stare vreodata sa ajung in stadiul de geniu in scrierile mele, dar cu singuranta ma ridic deasupra celor care manipuleaza, prin sinceritate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)