31.03.2010

*Toata chestioara care urmeaza (nu e nici o poveste nici altceva...am putea sa o numim o fila din jurnalul personal) e scrisa din perspectiva pur subiectiva. Nu luati cuvintele sau ideeile prea in serios. Nu voi plictisi cu prea multe detalii (lasam putin mister). *
”Dragostea este o preferinta sincera.”(C. Petrescu - ”Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”)
Ce se intampla daca dragostea, ”preferinta sincera” vine doar din partea unui partener?
Eram prea copila ca sa-mi dau seama ce inseamna dragostea, ca sa imi dau seama ce ar trebui sa simt sau ce ar trebui sa fac. Imi placea de tine pentru ca pareai cel mai dragut baiat din clasa, imi placea de tine pentru ca reuseai sa pastrezi imaginea mea exterioara in ochii aia ***** si mari ca o amintire zi de zi. Ma vedeai numai pe mine, erai captivat de tot eul meu. La randul meu, nu pot sa neg ca nu mi-ai umplut mintea ani la rand, si nu numai mintea....Te-ai strecurat parsiv si meschin pe sub pielea mea...te-am lasat prea usor. Eram prea absorbita de tine ca sa nu te vreau in toata fiinta mea. Asa ne-am ales, pe baza unei ”preferinte sincere”. Tu preferai parul meu brunet, iar eu preferam buzele tale carnoase. Am scris mii de randuri despre tine, toate jurnalele mele te au ca ”personaj principal”, chiar daca tu mi-ai negat dragostea de multe ori, eu stiu ce am simtit. Ti-ai dat, ulterior, seama ca esti stangaci in iubire, ca nu ai gasit inca drumul care trebuie parcurs pana la indeplinirea si epuizarea totala a verbului ”a iubi”. Nu ma pot lauda ca am stiut mai bine decat tine cum sa iubesc, ma bazam mai mult pe orgoliu de copila decat pe ce simteam cu adevarat...si asta ma facut mai mult sa sufar.Fiecare eu feminin este completat de un eu masculin. Tu ai fost eul meu masculin chiar daca nu eram impreuna, chiar daca tu te angajasei intr-o alta relatie pe care stiai ca nu o poti duce la bun sfarsit din cauza mea si chiar daca eu ma angajasem intr-o relatie pe care stiam ca nu o pot simti cu adevarat din cauza ta. Si asa ne-am macinat, unul cu altul, una dintre cele mai importante etape ale vietii fara sa ajungem la un punct comun. Ai iesit din mine mult mai brutal decat ma asteptam. Era ca si cum as scuipa dintr-o data tot ce simteam pentru tine...si apoi, cand nu a mai fost nimic...as fi preferat sa tac mai mult in preajma ta, dar tu mereu ma bagai in discutii. Nu ma cautai cum o faceai odinioara, ma cautai doar cand erai plictisit sau cand aveai nevoie. Nici nu mai imi pasa, eram imuna la persoana ta, un lucru destul de paradoxal, daca te gandesti la tot ce am simtit pentru tine.
Acum stiu ca tu esti fericit si un lucru care este si mai important este...ca si eu sunt fericita.

Cum mor miliatrii? - part.3

Si mirosea asa de tare.  Isi intoarse cu greu capul spre stanga, unde, statea muribund un alt coleg din compania lui.
- Ma! Scoala! De la ce miroase asa de tare?
- Ce miroase? Nu miroase!
- Ba da, fraiere. Pute prea tare a trandafiri!
Statea acum la marginea patului invelit in alb. Si-a ridicat ochii spre tavan. Era alb, incadrat parca de o sina neagra pe margini. Amintirea a revenit. Amintirea lor sangera iar in fiinta lui. Nu avea nicio poza de-a ei, nici un maruntis pe care i l-a dat fata inainte sa plece. Nimic.
Se pusese iar in pat. Capul il durea din ce in ce mai tare. Vrea sa plece de acolo. Mirosul sufocant de trandafiri il anestezia. Isi imagina viata ei in prezent. Incepuse sa vorbeasca cu voce tare, clar si raspicat.
- Colegu', daca ai cunoaste-o, te-ai indragosti de ea pe loc. Ma gandeam acum...e fericita? Cand eram impreuna ne faceam foarte multe planuri. Visa la o casa mare, cu o curte plina cu flori, cu o piscina si cu un balasoar. O casa unde sa ne crestem copii, o fata si un baiat, gemeni .Se gandea uneori ce o sa le spuna ea copiilor nostrii atunci cand eu voi fi plecat. Mereu ii venea aceeasi ideea : Tata e plecat ca sa salveze oameni. Am salvat multa lume, numai pe ea nu am reusit sa o salvez. Sper doar ca e fericita si ca nu ma uitat. Ea mi-a zis ca nu o sa ma uite. Sper ca mai are lantisorul de la mine. Nu vreau sa-l poarte...ar fi o incalcare a sacrului...sper doar ca nu l-a ratacit. Destul m-a ratacit pe mine insumi printre gandurile ei...Mereu imi reprosa drumul pe care am ales sa merg, mereu a avut impresia ca plecarea mea o sa cauzeze o multime de evenimente. Asa a si fost. Eram prea dependenti ca sa rezistam la doua ore distanta. Sunt sigura ca nu i-a fost greu sa treaca peste, il avea pe el. Era baiat bun, nu-mi placea de el. Mi se parea ca se baga prea mult in viata ei. Din cate imi povestea ea...prea multe atingeri. L-am banuit inca de cand a inceput sa se intereseze de ea mai mult ca ar putea sa, sa o...am pierdut-o. Din cate mai stiu eu despre ea, informatii de acum 2-3 ani, inca erau impreuna...
Mai murmura cateva propozitii, din ce in ce mai neintelese. Ochii i se umezira si simtea mirosul obsedant mai tare...se obisnuise cu el.
- E ca o razbunare din parte ei. Ei ii placeau trandafirii. Ea trimite mirosul asta.
Ii striga numele tare. Nu-l baga nimeni in seama. Nu era primul care reactiona asa in fata mortii. Colegul lui era deja mort. Nu deranja pe nimeni.
A mai rezistat inca 5 minute. Apoi topindu-se, mirosul lui s-a contopit cu mirosul trandafirilor. A plecat.

Incredere spui?

Ce e increderea?
Nu m-am mai gandit niciodata la asta. Mie, sincer, increderea mi se pare unul dintre conceptele abstracte... la fel ca si extraterestrii. Nu stim cati sunt, unde sunt, daca sunt, cat timp sunt...nu stim nimic concret. Stim doar ca e posibil sa existe, ba mai mult au aparut si unele dovezi ca ar exista cu adevarat.
Asa e si cu increderea. Nu stii unde e, daca e, cat de puternica e, cat timp rezista, in cine e ... stii doar ca este posibil sa existe si actiunile tale (vorbe, reactii) dovedesc uneori faptul ca ar putea exista. Ajungi la un moment dat cand nici macar tu nu stii unde ti-a plecat increderea, increderea in ceilalti.
Cu increderea in tine, e alta poveste, exista doua cai...ori e vie si te ajuta sa traiesti mai usor, ori e moarta si te face sa putrezesti. Dar, aici nu ma refer la propria persoana, ma refer la ceilalti.
Uneori ceilalti sunt mai importanti decat propria persoana.
Cateodata ma uimeste atitudinea mea atunci cand vorbesc cu o persoana noua, care nu e chiar in apele sale. Desi nu-o cunosc, o pun imediat deasupra persoanei mele, ii dau toate sfaturile posibile ca sa-si rezolve situatia, chiar daca nu vorbim decat de jumatate de ora maxim. Asta e incredere sau omenie...sau naivitate?
Si totusi am incredere in tine ca o sa ma ranesti mai putin decat au facut-o ceilalti, dar mult mai mult decat m-as putea eu astepta.* Am incredere ca o sa ai incredere in mine, ca nu o sa-ti tradez increderea pe care mi-ai incredintat-o.* Cam multa incredere, nu crezi?
Am incredere in tine mai ales atunci cand nu-mi ceri asta, mai ales atunci cand nu incerci sa mi-o cumperi. Daca te iubesc inseamna ca am incredere ca nu o sa-mi aduci inima in stop cardiac, dar, stiu ca o sa mi-o aduci intr-o stare destul de grava. Am incredere in ceea ce spun ochii tai, nu in ceea ce spun vorbele tale.
Si totusi, tu ...ai incredere in mine?

Trebuia sa spun ceva cand ai renuntat la mine?

Par rebel

Si soarele ardea tare...

O vedeam, rasarind din multime. Era hotarata, mergea apasat, cu capul plecat si cu mainile in paltonul albastru inchis. Avea parul despletit, si rebel. La o adiere suvitele ii mangaia fata, usor, incomodand-o chiar. 

Nu o mai vazusem niciodata. Era cu totul nou pentru mine. Si, totusi, parca o cunosteam de o viata.

Ii ascultasem povestile de atatea ori, si strigatele si lacrimile. Nu o auzisem niciodata cu adevarat. Puteam doar sa deduc ce se intampla in ea. Tot ceea ce se intampla in ea, s-a intamplat si in mine...stiu ca o sfasie.

Ne-am dat seama ca noi doua avem ceva in comun...o pasiune. Si pasiunea asta, ne-a obsedat atata timp pe amandoua. E chinuitoare si amara. Plina de satisfactii si de nereusite. E intreaga si blonda. E albastra si verde. E patrunzatoare si inselatoare. Dar e a noastra...

Nu poti sa renegi ceva ce a salasluit in tine atata timp...ce ti-a curs prin vene ani sau doar luni la randul

Si nici macar pasiunea asta frumoasa nu poate sa te opreasca din a te considera un nimic. Vrei sa pleci, sa uiti, sa cazi fara nepasare, fara constiinta, fara resentimente si sa te intepi in spinii unui trandafir rosu pe care picura roua.

Era mare pasiunea noastra...prea mare si prea fatala pentru amandoua.

Am simtit de mai multe ori gustul fieros al sangelui inundandu-ne gurile...toata adrenalina pe care o ai dupa un sarut, toata placerea.

Apoi toata dragostea care a iesit din ochii nostrii in noptile cu luna plina, dragoste care poposea undeva obosita pe o pana de toc muiata in cerneala. Toate strigate-le de durere, miile de rani ce au ramas pe cord, unele cusute, altele sangerande, altele cicatrizate, miile de semne ce au ramas pe corp, liniile spre infinit. 

Toate gandurile, toate sperantele, toate rasuflarile fierbinti...

Si parca o cunosteam de o viata, pe ea, cea cu parul rebel.

Cum mor militarii? - part. 2

Cel mai contradictoriu lucru era dragostea ce o simtea. Nu se mai vazusera de ani de zile si totusi, singura amintire ce il putea salva sa nu putrezeasca in propriul sange, era amintirea ei.
Nu a iubit-o niciodata cu adevarat. A iubit-o dintr-un orgoliu prostesc. Toata dragostea asta infecta in care au fosti amandoi inundati, a secat...cu mult timp in urma. Ea obisnuia sa-i spuna ca e un egoist, din cauza meseriei pe care si-a ales-o, ca nu se gandeste decat la el si ca face mai mult rau decat bine apropriatiilor din cauza profesiei.
Era frumoasa. Majoritatea oamenilor o placeau, fete, baieti, femei, bunicute... Era un trofeu doar, nimic mai mult, un trofeu pentru care s-a luptat mai mult decat s-a bucurat. Stia ca toata dragostea asta orgolioasa o sa o omoare pe ea intr-un sfarsit. Stia ca o sa caute o persoana care sa o iubeasca pentru sufletul ei, nu pentru coastele ce-l protejeaza.
Era o revelatie pentru el tot ce simtea acum...ca si cum ar fi constientizat tot ce s-a intamplat cu ei...cu amandoi. Si totusi, singura amintire care ii se repeta obsesiv in minte era numai momentul in care i-a atins pentru ultima oara coapsele. Nu-i vedea fata, nu vedea nimic, decat mainile lui cum se bucura de coapsele ei. Inca o vedea ca pe cel mai mare premiu pe care l-a castigat vreodata, dar care ii scapase din maini prea repede.
Si acum simtea cum inima lui bate mai incet, din ce in ce mai incet. Ii vedea chipul, printr-un nor de fum, si incerca sa o atinga. Ea nu mai era al lui si totusi...in fiinta lui se petreceau niste trairi pe care nu le putea defini numai din cauza ei. Auzea melodia lor, melodia pe care dansau, melodia pe care se prosteau cand nu-i vedea nimeni, melodia care si-o fredonau si o data cu melodia auzea cum se striveau sinele de tren unele de altele.
Vedea intr-un negru laptos o sclipire, ca o piatra pretioasa. Era verde, triungiulara si mirosea a frezii, a frezii si a trandafiri.
O luase razna. Auzea niste voci, nu erau ale ei, erau mai masculine, mai mature. Venea cineva sa-l salveze? Oare? *Nici macar eu care cica is autorul nu stiu*. Simtea cum ceva trage de el, ceva il ridica si apoi o durere arzatoare, la fel cu cea provocata de flacara, il amortise. Imaginea ei disparuse. Plamanii se inecau in continuare cu o pulbere fina.
Isi aducea aminte de primul lucru pe care il simtise cand se trezise din amorteala in infirmerie:  mirosea a trandafiri...

Deci, ma gandeam azi...

Draga Tu, 

Habar nu am daca mi-ai citit postarile anterioare, sau daca ma cunosti personal, dar daca ti se pare ca sunt ”interesanta” poti sa intri aici --> http://mirufistic.tumblr.com/  si sa-mi lasi un mesaj. Tumblr-ul e singurul lucru pe care l-am creat vreodata. Acolo e lume mea, asa cum o vreau eu...lumea mea perfecta.

Apropo, ma numesc Miruna, am 15 ani si sunt de profesie visatoare. 

Cum mor militarii? - part. I

Isi simtea trupul ars, inert,putrezit. Fata ii era desfigurata complet, plina cu copci, cu grefe de piele puse stramb, nepotrivit, de un medic nepriceput. Avea pansamente albe pe tot corpul, lucru care il facea sa arate dezgustator chiar si fata de ceilalti raniti din infirmerie.Ramasese singur, dupa evenimentul din camera de piatra. Compania il abandonase ca pe un pui ranit in cortul unor aliati din mijlocul desertului.Ar fi fost mai simplu ca ultima lui gura de aer sa fie inabusita cu nisipul ce sa imprastiat prin aer de la bomba cu ceas, ar fi murit mai repede, sufocat.Simtea caldura flacarii ce i-a incoltit fata. Ii simtea inca, dupa doua saptamani, rautatea care ii manca trupul, fata, mainile.Pe langa flacara, gloantele ii strapunsera trupul de cateva ori. Statea intins, pe jumatate mort in fata camerei de piatra, din care trebuia sa scoata 2 copii orfani si o femeie.Simtea cum sangele se revarsa in havuz, neobosit. Tasnea ca un izvor din tampla si din piciorul drept. Mirosul feros si cald al sangelui, nu-l deranja la fel de tare pe cat il deranja faptul ca isi simte corpul scurs de viata, simtea ca trupul sau este secat de foamea nesababuita al unui vampir. Dar ce vampir? Era singur.Insa sangele nu pleca de tot. Se imbiba in hainele kaki deschis si il proteja ca un perete umed.Era singur in pustiu. La ce bun daca mor toti? Cu fata spre cer, cu ochii inchisi, cu pleoapele arse, inundat de propriu sange, astepta ca cineva sa vina sa-l ajute. Era constient de faptul ca trebuie sa ramana constient. Trebuia sa lupte cu sine ca sa nu piarda batalia cu lumea.Se chinuia sa nu adoarma, sa nu lesine. Se tine viu doar cu amintirea ei. Ii striga numele incet dar vantul desertului il spulbera repede...

Revarsare de luceferi

I-am promis ei ca scriu in seara asta.
O sa scriu despre ea. E putin ciudat sa scriu despre ea pentru ca e ca si cum as scrie despre mine, despre mine cea de mult apusa.
E puternica si asta se vede in ochii ei. Are ochi frumosi, blanzi si increzatori. Cred ca nu i-am zis niciodata asta.
Si nu e vorba despre cum arata ea, e vorba despre cum este ea, despre cum rade ea, despre ce iubeste ea. Ea iubeste, pentru ca ea e, la fel ca si mine, compusa din 99% dragoste si doar 1% oase si alte nimicuri. Ea viseaza, viseaza mult si spera. Stie ca oamenii o iubesc, dar mai mult de atat, stie ca stea cea mai stralucitoare de pe cerul din octombrie straluceste pentru ea.
E un suflet trist, ca orice fata de varsta ei, ca mine cea apusa. E un suflet, numai pojghita, numai rani, care se vindeca incetul cu incetul la fiecare revarsare de luceferi.
E politicoasa, dar politetea o raneste. E sincera. E obsedata dupa zambete, le vaneaza, le strange in pumni, nu le foloseste, ci le da mai departe.
Miroase a portocala coapta.
Ochii ei ravnesc la o dragoste mareata, la saruturi patimase in gari, la scrisori de iubire. Trecutul o hartuieste, dar ea e puternica. Ea rezista. Eu cred in ea! Le da oamenilor ceea ce merita, ceea ce si ei i-au oferit. Ca o revansa. E dulce si amara revansa. E mai inmiresmata dragostea ei.
Si totusi, acea inima ranita, miroase a....a...a...trandafiri, a boboci de trandafiri rosii, cu petale catifelate.
Oare cum va zambi ea? Oare cum va dainui in timp?
Oare cum va vedea rasaritul din gara, asteptandu-si sufletul sa vina, sa moara si sa se ascunda in ea?
Inima ei, se va vindeca? Ochii ei vor sclipi iar?
Si inima ei se cicatrizeaza la fiecare revarsare de luceferi.

Am blog.

Mda, ce frumos. Am si eu un loc unde sa ma destind. 
Sincer nici nu stiu de ce am ales sa mi-l fac. Eram fericita sa scriu singura si apoi sa recitesc tot singura la sfarsitul saptamanii ce am scris si tot asa saptamana de saptamana, din nou si din nou.
Si totusi nu pot sa zic ca nu ma incanta ideea de a-mi publica intr-un fel sau altul gandurile.
Unii prieteni ma considera scriitoare, eu ma consider o fata care fiind atat de neindemanatica si de lenesa, nu si-a gasit alt hobby decat cel de a scrie. 
Scriitor esti cand deja...nu mai scrii ce simti, ci scrii mai mult ce vrea publicul cititor. Intr-un fel el iti transmite tot ce vrea sa asterni tu pe hartie. E ca si cum ti-ar baga cineva ideeile cu forta in cap, numai sa le scrii. Asta nu inseamna ca esti scriitor, asta inseamna ca esti o papusa din burete, pe care o mana de oameni o poate manipula. De ce mi-as abandona toate simtirile in mainile unor minti mediocre? Nu zic ca as fi in stare vreodata sa ajung in stadiul de geniu in scrierile mele, dar cu singuranta ma ridic deasupra celor care manipuleaza, prin sinceritate.