Intr-o dimineata in care buclele mele se desfatau pe materialul moale si albastru al tricoului, iar copii erau antrenati de stropii repezi ce cadeau pe acoperisul centrului.

V.: - Cum va cheama, doamna?
Eu: - Miruna​!
V.: - Ba nu , doamna! Dumneavoastra nu sunteti doamna Miruna. Doamna Miruna avea parul prins in coc iar dumneavoastra il aveti lasat pe spate.
Eu: - V., eu sunt. Nu ne-am jucat noi cu cuburile data trecuta?
V.: - Doamna, da de unde stiti ca m-am jucat cu doamna Miruna cu cuburile randul trecut? uitandu-se la mine cu ochi mari si jucausi.
Eu: - Pai daca eu sunt Miruna, cum sa nu stiu ca ne-am jucat? Crezi ca nu-mi aduc aminte?
V.: - Doamna, puteti sa va faceti acuma un coc ca sa vad daca semanati cu doamna Miruna?

(...) Acel miros de portocale, vocea ei melodioasă și aspră în același timp, mâinile ei mereu reci și tranpirate. Eram conștient, chiar dacă anestezista și-a dat tot interesul să mă adoarmă. Eram calm și pregătit. Nu era prima dată când urma să fiu operat, dar era prima dată când viața mea era în mâinile ei.

Am simțit cum bisturiul îmi sfâșie carnea. Din ce în ce mai mult, până când pieptul mi se despică în două. Nu puteam să o văd dar o simțeam. S-a oprit dintr-o dată. Mi-a sărutat umărul și apoi și-a continuat treaba.

Obișnuia să facă asta și când eram la școală. Mereu stăteam la ultimile ore împreună, în banca din spate de la geam. Era primăvară când mi-a sărutat prima dată umărul. Nu prea îi înțelesesem gestul dar mi-a plăcut. Avea o fire mai pură și mai sinceră decât ceea ce găsești la fete în general. Majoritatea fetelor de vârsta ei confundau dragostea cu pasiunea aceea nebună și necontrolată. Ea era singura care putea transforma dragostea naivă într-o pasiune nebună. Mereu știa cum să ți le administreze. Nu e de mirare că a ajuns medic. Asta a vrut să facă din totdeauna. Îmi spunea că față de meseria pe care o alesesem eu, meseria ei este ”mână în mână cu Dumnezeu”. Nici o dată nu a înțeles că un om trebuie mai întâi salvat și apoi vindecat. De multe ori mi-a spus că sunt egoist că am ales armata în defavoarea ei.

-          Voi, soldații, sunteți cei mai egoiști oameni de pe Pământ. Nu poți pur și simplu să pleci și să mă lași aici. Ăsta se numește abandon! O să-mi aduc aminte de tine când o să aud semnalul de alrmă a trenului , sau șineșe scrâșnind din cauza frânelor în gară.

Nu a fost niciodată de acord cu mine. Nici nu o învinuiesc. Tot ce a spus ea s-a și întâmplat. Tot ceea ce știa ei despre soldați era faptul că :se omoară între ei, sunt prieteni de conjunctură și sunt amanți scumpi. Așa eram eu. Și tocmai felul meu de a fi a dezechilibrat-o total pe ea. Am reușit să o sec de energie, de iubire și de putere. Am îndepărtat-o de prietena ei cea mai bună, i-am vândut vorbe drăgăstoase și după ce i-am câștigat încrederea am abandonat-o. Probabil că s-a simțit ca și când a fost dată afară din casă, fără nici o haină pe ea. Era secată de sentimente și introvertită. Cum să mai am încredere că ea o să mă facă cu adevărat bine? Dumnezeul ei era dominat de venin. Așteptam să mor, în timp ce inima îmi bătea necontrolat. Aveam impresia că o să-mi sară din piept și așteptam ca aparatul de lângă mine să bipăie puternic, anunțându-mi moartea.(...)