O vedeam, rasarind din multime. Era hotarata, mergea apasat, cu capul plecat si cu mainile in paltonul albastru inchis. Avea parul despletit, si rebel. La o adiere suvitele ii mangaia fata, usor, incomodand-o chiar.
Nu o mai vazusem niciodata. Era cu totul nou pentru mine. Si, totusi, parca o cunosteam de o viata.
Ii ascultasem povestile de atatea ori, si strigatele si lacrimile. Nu o auzisem niciodata cu adevarat. Puteam doar sa deduc ce se intampla in ea. Tot ceea ce se intampla in ea, s-a intamplat si in mine...stiu ca o sfasie.
Ne-am dat seama ca noi doua avem ceva in comun...o pasiune. Si pasiunea asta, ne-a obsedat atata timp pe amandoua. E chinuitoare si amara. Plina de satisfactii si de nereusite. E intreaga si blonda. E albastra si verde. E patrunzatoare si inselatoare. Dar e a noastra...
Nu poti sa renegi ceva ce a salasluit in tine atata timp...ce ti-a curs prin vene ani sau doar luni la randul
Si nici macar pasiunea asta frumoasa nu poate sa te opreasca din a te considera un nimic. Vrei sa pleci, sa uiti, sa cazi fara nepasare, fara constiinta, fara resentimente si sa te intepi in spinii unui trandafir rosu pe care picura roua.
Era mare pasiunea noastra...prea mare si prea fatala pentru amandoua.
Am simtit de mai multe ori gustul fieros al sangelui inundandu-ne gurile...toata adrenalina pe care o ai dupa un sarut, toata placerea.
Apoi toata dragostea care a iesit din ochii nostrii in noptile cu luna plina, dragoste care poposea undeva obosita pe o pana de toc muiata in cerneala. Toate strigate-le de durere, miile de rani ce au ramas pe cord, unele cusute, altele sangerande, altele cicatrizate, miile de semne ce au ramas pe corp, liniile spre infinit.
Toate gandurile, toate sperantele, toate rasuflarile fierbinti...
Si parca o cunosteam de o viata, pe ea, cea cu parul rebel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu