(...) Acel miros de
portocale, vocea ei melodioasă și aspră în același timp, mâinile ei mereu reci
și tranpirate. Eram conștient, chiar dacă anestezista și-a dat tot interesul să
mă adoarmă. Eram calm și pregătit. Nu era prima dată când urma să fiu operat,
dar era prima dată când viața mea era în mâinile ei.
Am simțit cum bisturiul
îmi sfâșie carnea. Din ce în ce mai mult, până când pieptul mi se despică în
două. Nu puteam să o văd dar o simțeam. S-a oprit dintr-o dată. Mi-a sărutat
umărul și apoi și-a continuat treaba.
Obișnuia să facă asta
și când eram la școală. Mereu stăteam la ultimile ore împreună, în banca din
spate de la geam. Era primăvară când mi-a sărutat prima dată umărul. Nu prea îi
înțelesesem gestul dar mi-a plăcut. Avea o fire mai pură și mai sinceră decât
ceea ce găsești la fete în general. Majoritatea fetelor de vârsta ei confundau
dragostea cu pasiunea aceea nebună și necontrolată. Ea era singura care putea
transforma dragostea naivă într-o pasiune nebună. Mereu știa cum să ți le
administreze. Nu e de mirare că a ajuns medic. Asta a vrut să facă din
totdeauna. Îmi spunea că față de meseria pe care o alesesem eu, meseria ei este
”mână în mână cu Dumnezeu”. Nici o dată nu a înțeles că un om trebuie mai întâi
salvat și apoi vindecat. De multe ori mi-a spus că sunt egoist că am ales
armata în defavoarea ei.
-
Voi, soldații,
sunteți cei mai egoiști oameni de pe Pământ. Nu poți pur și simplu să pleci și
să mă lași aici. Ăsta se numește abandon! O să-mi aduc aminte de tine când o să
aud semnalul de alrmă a trenului , sau șineșe scrâșnind din cauza frânelor în
gară.
Nu a fost niciodată de
acord cu mine. Nici nu o învinuiesc. Tot ce a spus ea s-a și întâmplat. Tot
ceea ce știa ei despre soldați era faptul că :se omoară între ei, sunt prieteni
de conjunctură și sunt amanți scumpi. Așa eram eu. Și tocmai felul meu de a fi
a dezechilibrat-o total pe ea. Am reușit să o sec de energie, de iubire și de
putere. Am îndepărtat-o de prietena ei cea mai bună, i-am vândut vorbe
drăgăstoase și după ce i-am câștigat încrederea
am abandonat-o. Probabil că s-a simțit ca și când a fost dată afară din casă,
fără nici o haină pe ea. Era secată de sentimente și introvertită. Cum să mai
am încredere că ea o să mă facă cu adevărat bine? Dumnezeul ei era dominat de
venin. Așteptam să mor, în timp ce inima îmi bătea necontrolat. Aveam impresia
că o să-mi sară din piept și așteptam ca aparatul de lângă mine să bipăie
puternic, anunțându-mi moartea.(...)